Te iert, dar nu te uit

Am auzit de multe ori expresia asta: Bine, pot să iert, dar nu pot să uit.

Eu nu țin minte să o fi folosit așa, dar am folosit în mintea mea o altă expresie: Peste anumite lucruri nu aș putea trece niciodată, adică nu le-aș putea ierta niciodată. Și mult timp chiar am crezut că iertarea are o limită. Anumite lucruri se pot ierta, cumva nu-s chiar așa de grave, altele însă, nu.

Știu mulți copii, adulți, așa ca mine, care, dintr-un motiv sau mai multe, nu-și pot ierta părinții. Ei sunt adulți, dar pentru părinții lor, ei încă sunt copii. Trăim niște vremuri în care conștientizăm că toate apucăturile noastre, stările noastre proaste, faptul de a nu ne putea gestiona noi pe noi, vin ca o moștenire din trecut. Și cine sunt persoanele cele mai apropiate din trecutul nostru, dacă nu părinții. Și-atunci e clar, ei sunt de vină pentru ce suntem sau nu suntem noi acum. Ei aveau responsabilitatea să ne crească cât mai bine, să fi avut grijă de sănătatea noastră fizică, dar și psihică. Din cauza lor avem toate traumele pe care le avem și tot din cauza lor, azi, noi nu putem uneori să gestionăm relația cu copiii noștri.

Oare părinții noștri n-au avut și ei părinți, iar bunicii noștri la rândul lor alți părinți? Oare nu duc și ei în spate o altă moștenire? Oare cum ar fi dacă ne-am gândi la ceea ce am moștenit bun și frumos de la ei? Cum ar fi oare să ne eliberăm de vina asta pe care tot o aruncăm unii asupra celorlalți?

În toate relațiile pe care le avem, fie că sunt relații copil-părinte, în cuplu, între prieteni, între parteneri de business, mereu cineva e de vină, și altcineva nu poate trece peste. Ce înseamnă să treci peste, să ierți?

Eu cred că, uneori, noi, cei care nu putem trece peste, nu putem ierta, de fapt ne atribuim oarecum niște prerogative: eu n-am făcut niciodată (și nici n-aș face, desigur) ce-a făcut celălalt, deci sunt clar superior lui, iar mingea e la mine în teren. Celălalt n-are decât să aștepte să vadă ce mișcare voi face eu, dacă va fi sau nu în favoarea lui. Și în încrâncenarea asta, în dorința asta de a ne arăta superioritatea, pierdem cel mai adesea frumusețea iertării, bucuria eliberării, pentru că iertarea aduce după sine, eliberare.

Când am înțeles că nu sunt superioară nimănui, iar faptul că cineva mi-a greșit mai tare poate decât i-am greșit eu nu mă îndreptățește să mă urc pe vreun piedestal, abia atunci am simțit împăcare și eliberare deplină. Nu mai vreau să folosesc iertarea ca pe un instrument care îmi aparține, ci doar ca pe o eliberare.

Mi-am amintit un pasaj pe care l-am citit, mai demult, în Jurnalul Fericirii – Nicolae Steinhardt:

,,Nu ajunge să ierţi, mai e neapărat nevoie să şi uiţi. Iertarea neînsoţită de uitare nu înseamnă nimic, e vorbă goală, vorbărie, flecăreală, amăgire şi mască a ţinerii de minte a răului. Am cunoscut un preot, om de mare ispravă (mi-a fost cândva duhovnic), părintele George Teodorescu din Bucureşti. Obişnuia să spună enoriaşilor săi: “Vin la mine bărbaţi ori femei şi grăiesc: de iertat îl iert sau o iert, dar de uitat nu pot uita. Le răspund: zici că ierţi dar că nu poţi uita. Prea bine. Ţi-ar plăcea însă, după ce te voi fi spovedit şi-ţi voi fi pus patrafirul pe cap şi voi fi rostit: te iert şi te dezleg, să vezi că sare Hristos de colo şi-mi strigă: l-oi fi iertând Sfinţia Ta dar să ştii că Eu unul nu-l uit.”

 

(Visited 532 times, 1 visits today)

Leave A Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *