De curând, am început să învăț să iubesc oamenii. Bine, aș putea spune că întotdeauna mi-au plăcut oamenii, dar de iubit… nu cred că-i iubeam înainte.

Și zic asta pentru că, de exemplu, atunci când cineva îmi povestea că era într-o situație mai dificilă, clar, nu mă bucuram, dar gândul meu era: ce bine că nu trec eu prin asta! Iar dacă altcineva îmi povestea cât de fericit este pentru că a reușit să facă un anumit lucru, să aibă un job mult râvnit sau poate se îndrăgostise și îi sclipeau ochii de fericire, nu mă întristam, cu siguranță, dar parcă, pentru o clipă, mă gândeam la mine: oare eu sunt bine? oare eu sunt fericită?

Totul se raporta la mine. Totul trecea prin mine. Și simțeam fericirea sau nefericirea celuilalt prin ochii și inima mea.

A început apoi era online-ului și a rețetelor sociale. Aproape toată lumea își ,,etala” ceva: pe sine, un iubit/iubită, un copil, un cățel, o mâță, o cafea, etc. Am avut o perioadă, în care puneam poze tot la 2 zile cu copiii mei abia născuți. Nu scriam în dreptul lor (și sper să nu scriu vreodată) : viața mea, minunea mea, sensul vieții mele, pentru că nu simțeam nici atunci și nu simt nici acum că ei sunt sensul meu, împlinirea mea. Eu sunt eu, iar ei sunt ei, cu viața lor și cu drumul lor. În acea perioadă și mult timp după n-am postat nicio poză cu mine. Vorbeam cu clienții mei pe messenger zi de zi, și la un moment dat cineva mi-a zis: sunt așa curioasă cum arăți, nu am văzut nicio poză cu tine.

Nu aveam poze cu mine, nici postate, nici nepostate pe rețeaua de socializare. Nu aveam deloc. Nu-mi plăcea să apar în poze. De fapt, nu cred că îmi plăcea de mine. Nu țin minte cum arătam nici la 33 ani, nici la 34, abia pe la 35 am apărut în niște poze pe la conferințele educaționale la care participam în calitate de partener, dar și acolo, că mă invitau la final să facem o poză și mi-era jenă să refuz.

Nu postam poze cu mine, dar mă uitam la pozele altora. Dar nu mă uitam la ei, ci doar la pozele lor. Nu mă uitam la ei, pentru că nu puteam. Nu mă uitam nici măcar la mine. Nu-i vedeam pe ei, așa cum nu mă vedeam nici pe mine. Mă apropii de 39 de ani, și am zeci de poze cu mine, pentru că, acum mă pot uita la mine, și mai ales, învăț să mă iubesc.

Paradoxal, când nu scriam și nu eram prezentă în online, eram mult mai ancorată în online decât sunt acum. Urmăream, dar nu dădeam like-uri. Acum, în schimb, de câte ori intru pe rețelele de socializare, împart cu generozitate like-uri și love-uri, și am început să învăț să mă uit la oameni și mai ales, să-i iubesc. Mă uit la pozele lor din concedii, mă și imaginez pe câte-o plajă cu nisip fin și o mare albastră-verzuie, deși știu că anul ăsta doar în imaginația mea pot să fac asta. 😁 Îi privesc pe copiii lor postați în diferite situații haioase și mă gândesc: ce-ar fi lumea asta fără toți copiii aștia frumoși, mici și mari, împreună? Îi văd și pe cei care-și sărbătoresc iubirea și mă bucur împreună cu ei! Da, știu, iubirea e ceva intim, poate nu ar trebui etalată, poate nici n-ar trebui să vorbim despre ea. Sau, din contră, ar trebui arătată, așa cum e ea: ,,îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragoste nu pizmuiește; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată!” 1 Corinteni, 13

Azi și-au sărbătorit iubirea doi oameni frumoși, Loredana și Peter, oamenii aceia extraordinari din spatele Maramureș Balloon Fiesta, cel mai fain eveniment anual organizat în județul nostru. Iar când mi-a apărut pe facebook postarea Loredanei, și poza cu ei doi și micuța rezultată din iubirea lor mare, m-am oprit și am stat câteva minute bune să-i privesc și să mă conectez la fericirea lor: ,,despre cum o poveste începută fix pe 19 iulie s-a transformat din doi în trei, patru și chiar cinci uneori… că așa-i viața, mai ceva ca-n povești…

aceasta e povestea noastră, predestinați să fim aici, acum, împreună așa cum suntem, să trăim ce avem de trăit, să învățăm ce avem de învățat. și să ne bucurăm pentru cât de norocoși suntem, poate asta-i cea mai grea și frumoasă lecție.” Loredana

I-am scris doar atât:

,,Lore, eu te-am întâlnit o singură dată, dar pentru mine ești primul exemplu care îmi vine în minte atunci când mă gândesc la o relație autentică și o iubire frumoasă și adevărată! Iar eu cred că cele mai frumoase relații și cele mai solide cupluri sunt cele care au relații complicate, și nu contează dacă sunt 2, 3, 4 sau uneori 5 … încap cu toții. Pentru că, acolo unde este iubire, este loc destul!” ❤️ Anca