Regrete

De cum creștem puțin și nu mai depindem în totalitate de părinți suntem puși în situația de a lua decizii. Unele cu o însemnătate mai mică, de zi cu zi, altele mai importante.

Nu știu dacă faptul că a trebuit să fiu pe picioarele mele încă de mică, și nu financiar, cât emoțional, sau pur și simplu acesta este felul meu de-a vedea lucrurile, de când mă știu, indiferent ce decizie am luat, am luat-o și gata, a fost a mea!

Mergeam la magazin și aveam bani de o pereche de pantofi și îmi plăceau, normal, cel puțin 2, îi încercam, făceam câteva ture cu ei în picioare și mă decideam. Să zicem că, o dată ajunsă acasă, aveam o urmă de îndoială legată de decizie, și parcă parcă fuseseră puțin mai comozi alții. Mă mai uitam o dată la ei și îmi ziceam în gând: frumoșilor, v-am ales, ai mei sunteți, o să ne plimbăm mult împreună!

Încă de mică eram foarte darnică (și nu o zic ca o laudă, ci că așa era🙂, abia mai târziu am aflat că dărnicia este unul dintre darurile mele), iar dacă de exemplu unei prietene îi plăcea mult ceva ce aveam eu (și pe atunci nu aveam multe și nici posibilități nelimitate), primul gând care-mi venea era să îi dau acel lucru. Și probabil că următorul gând era să mai aștept puțin, să nu iau o decizie de care apoi să-mi pară rău. Dar intenția deja exista, eu mă despărțisem de acel lucru o dată cu primul meu gând🙂, deci cumva acel lucru deja nu mai era al meu🙂. Dacă m-aș fi răzgândit, nu cred că m-aș mai fi bucurat de acel lucru. Și în vremuri nu neaparat ușoare, am dat haine, pantofi, parfumuri (pe care mi le-am luat după ce o vară întreagă am dat ore de engleză), și o dată ce le-am dat, mi-am luat pentru totdeauna gândul de la ele.

Pentru mine, ce simt puternic atunci pe moment, aia e decizia bună! Bine, nu înseamnă că iau sau am luat mereu numai decizii bune. 🙂 Știu că pentru mulți, mai ales dintre cei care stau și analizează mult și acționează puțin, toți cei care iau decizii rapide par niște inconștienți. 🙂

Da, eu chiar mă simt uneori așa. Am făcut și foarte multe lucruri nesăbuite. O să vă povestesc unul, sper să nu vă dau palpitații (că no, dacă aveți copii mari, mai ales fete🙂, și-s așa nesăbuite cum eram eu, nu o să dormiți la noapte cu gândul că ar putea face, cândva, o nebunie din asta). Așa deci, eram în anul 4 de facultate, la începutul anului, și voiam musai să ajung într-un alt oraș, și drept urmare m-am dus la ocazie. Venisem de la un campionat de baschet, de la Timișoara, eram foarte obosită, iar afară era ceață și o ploaie din aia măruntă. Am făcut eu cu mâna cât am făcut, nu m-a luat nimeni. Începuse să-mi fie frig, mai ales de la oboseală, așa că mi-am zis: mai aștept maxim 10 minute, dacă oprește cineva merg, indiferent ce mașină oprește, dacă nu, plec în cămin. Și, în nici 2 minute a oprit un tir. Eu mai fusesem la ocazie, dar niciodată nu am oprit tiruri. 😁 M-am urcat eu, așa foarte inocentă și încrezătoare, era cald și bine, și mi-am zis: no, uite ce bine că am așteptat! Am discutat tot felul de nimicuri cu șoferul, până la un moment dat când a zis că oprește să mergem la o cafea. Eu, la fel de inocentă, i-am zis că eu nu beau cafea, deci o să rămân să-l aștept. Nu și nu, că musai să merg. În inocența și încrederea pe care o aveam în oameni dintotdeauna, am simțit pentru prima dată că nu-s în siguranță. Am decis repede să merg, mă gândeam eu că e mai bine să mă duc într-un loc unde sunt și alți oameni, decât să stau singură și să îl aștept pe omul ăsta care dintr-o dată părea foarte agitat. Mă dau jos din tir, iar afară o ceață din aia super densă. Deja devenea din ce în ce mai înfricoșător pentru mine. Mergem înăuntru, repet că nu beau cafea, insistă, îl refuz ferm, dar drăguț, și până la urmă înțelege. Mai conversăm ceva banalități, termină cafeaua și ne ridicăm să plecăm. Afară, aceeași ceață, iar pe mine începe să mă apuce un soi de panică, mai ales că știam că urmează o zonă doar de pădure, fără nicio casă. Nu mai aveam mult drum, dar asta părea partea cea mai grea. Pornim, și așa, fără multe ocolișuri mă întrebă dacă am prieten. Îi spun că nu, că acum sunt în ultimul an de facultate și mă concentrez pe învățat (să fim serioși, nu de aia nu aveam prieten, ci că eram eu o îngrămădită 😜). Și dintr-o dată, îmi face o propunere din asta așa pe față, că no, dacă tot suntem numai noi doi… Eu, pe dinăuntrul meu, tremuram toată, dar cumva am știut că nu trebuie să-i arăt asta și m-am gândit repede ce posibilități am. Și am ales, în stilul meu caracteristic, (pe care-l am și acum de altfel) să fiu delicată ca nuca-n perete și să-i spun sincer ce simt. 😁 Și i-am spus doar atât: Uitați cum stă treaba, eu nu mi-am început încă viața sexuală și sincer nici nu vreau să mi-o încep acum, (azi, cum ar veni, acum de dimineață, și pe ceața asta îngrozitoare😜). Omul s-a uitat la mine, habar n-am la ce s-a gândit, cert e că am schimbat subiectul, am început să vorbim de soția lui și de copii, și despre cum e el foarte mult plecat de acasă, etc. Am ajuns cu bine într-un final, nu mi-a luat deloc bani 😁 (atât îi trebuia la ce spaimă a băgat în mine), iar eu nu m-am mai urcat niciodată de atunci în vreun tir😁.

Sincer, nu regret că m-am urcat atunci în tir, pentru că am povestit apoi multora fete de vârsta mea pățania asta și cu siguranță s-au gândit de 2 ori înainte să se aventureze cum am făcut-o eu. În plus am învățat că sinceritatea și inocența pot fi niște arme de nădejde în anumite situații mai delicate.

Pe parcursul vieții vom avea de luat decizii la tot pasul: să fim sinceri sau nu, să rămânem în situații oarecum confortabile sau să ieșim și să ne vedem de drumul nostru, să ne dorim mereu ce au alții și să ne luptăm pentru asta sau să ne descoperim pe noi înșine și să ne bucurăm, să alegem un job cu mai mulți bani, dar neconfortabil sau altul cu mai puțini, dar care ne împlinește, etc.

Eu decid cu sufletul în orice situație, pentru că ceea ce e în interiorul meu e doar al meu, n-are cum să mă înșele, face parte din mine, știe exact cine sunt eu și ce mă face fericită. Mintea, în schimb, e ca o pâlnie în care se toarnă informații, de la unul, de la altul, din cărți, din diferite împrejurări, din diferite experințe – în ea nu sunt trăiri. Pot să îmi schimb percepția despre un lucru în fiecare zi prin prisma minții, adică eu pot să mă conving că un lucru e bun pentru mine azi, iar mâine că același lucru nu mai e la fel de bun. Dar nu mă pot lăuda că reușesc să fac același lucru și cu inima. Ea știe mereu prima ce e mai bine pentru mine. De aceea, indiferent de situație, nu stau să mă macin pe interior, să mă gândesc cu regret la anumite lucruri pe care le-am făcut sau la altele pe care am avut ocazia să le fac și nu le-am făcut. În general, atunci când simt că trebuie să fac un lucru, încerc să fac cât mai mulți pași spre el,  să știu că măcar am făcut ceea ce a depins de mine, iar dacă nu iese, nu iese și gata!

Voi, cum stați cu regretele? 🙂

 

(Visited 403 times, 1 visits today)

Leave A Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *