Pe îmbrăcate sau pe dezbrăcate?

Azi dimineață, cum mă îmbrăcam eu așa, când să îmi trag ciorapii (dresurile adică, dar eu nu le zic așa) 😊, văd că au o gaură în dreptul degetului mic de la picior. Dacă s-ar fi întâmplat asta anul trecut pe vremea asta, cu siguranță îi dădeam jos, îi puneam la coșul de gunoi și căutam alții buni. Sau, dacă cumva aș fi fost în mare întârziere i-aș fi lăsat pe ăștia, sperând să nu fiu nevoită să mă descalț pe undeva în cursul zilei, și Doamne ferește să vadă cineva că am niște ciorapi defecți.

Vreți să știți ce aș fi făcut în cazul în care s-ar fi întâmplat nenorocirea…adică chiar ar fi trebuit să mă descalț pe undeva? 😊 No, m-aș fi descălțat ușor, și când aș fi dat cu ochii de gaură, care ar fi putut deveni chiar mai mare între timp, m-aș fi prefăcut foarte surprinsă (ca și cum : vai, uite ce mi s-a întâmplat, eu știu sigur că am plecat ok de acasă, erau perfecți când i-am tras pe mine),  și probabil aș fi a dat vina pe încălțăminte, pe unghii, pe vreme, etc. 😊

Acum nu mai fac de astea, port ciorapi cu găuri, nu mi se mai pare normal să arunc o pereche de ciorapi după prima purtare (că rar mi se întâmplă să nu-i rup din prima), iar azi exact la asta m-am gândit venind pe drum spre birou – de ce făceam asta? Ce ne determină oare să ne dorim să fim mereu impecabil? De ce nu ne acceptăm nici măcar găurile din ciorapi? 😊

Avem atât de multe găuri pe interior, despre care nu vorbim niciodată, și ne comportăm ca și cum n-ar exista. Ne preocupăm atât de puțin de ele, și mereu ne îngrijorează mai mult cele de suprafață. Oare cum ar fi dacă am intra într-un loc în care ar trebui să ne dezbrăcăm cu totul, iar găurile interioare ar ieși la iveală, așa ca și găurile din ciorapii mei? Am avea aceeași reacție, nu? Vai, dar eu eram bine până să intru aici, nu aveam nicio problemă, plecasem bine de acasă, cred că mi s-a întâmplat ceva pe drum încoace…

Când vine vorba de lucruri exterioare eu nu am fost niciodată o perfecționistă: nu mă aranjez deloc nici acum, de cele mai multe ori adorm cu părul ud, iar dimineața mă piaptăn așa în treacăt, cât să nu par că am cuib în loc de păr, îmi calc hainele așa cam pe jumătate, nu-mi dau cu cremă papucii decât foarte foarte rar, într-un cuvânt – nu-mi bat capul să arăt ca scoasă din cutie! Și totuși aveam până nu de mult nebunia cu ciorapii!😊

Dar, în schimb, mereu am fost destul de ,,severă” cu mine pe interior. Îmi doream să fiu impecabilă, să nu poată nimeni să zică ceva de rău despre mine. Și asta a fost o presiune foarte mare pe care eu singură o puneam asupra mea. Știu că la un moment dat, acum un an și ceva, într-o conversație, cineva a spus ceva urât despre mine…două săptămâni întregi, zi de zi, am simțit că mă îmbolnăvesc. Metaforic vorbind, cineva și-a dat seama că aveam ciorapii rupți de acasă, și degeaba voiam eu să par că se întâmplase ceva pe drum, nu aveam cui să-i explic, că nu eram crezută, cum că eu, desigur, sunt mereu o impecabilă, și trebuie să fiu tratată ca atare. 😊

De ceva vreme am lăsat garda jos și nu mai pun presiuni inutile asupra mea, pentru că nu mai vreau să fac demonstrații nici în fața altora, dar mai ales, în fața mea. Și deși sunt o pudică de felul meu, am început să mă dezbrac tot mai des de ,,mine” cea veche și să îmi fac curaj să mă întâlnesc cu ,,mine”, cea adevărată, cea reală – cu toate găurile care ies la iveală. Și uneori reușesc să stau așa…,,dezbrăcată”, minute în șir, și doar să mă privesc. Instinctul îmi spune să mă acopăr cu ceva, că nu se cade să fiu așa expusă, dar în sufletul meu știu că doar atunci când nu mai încerci să te acoperi…începi să te descoperi!❤️

(Visited 525 times, 1 visits today)

Leave A Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *