N-am nimic

Rareori, am momente de panică. Dar unul mi s-a întâmplat miercurea trecută. Eram în drum spre București, conduceam, aveam viteză, că eram pe autostradă, eram cu piciorul pe accelerație, super amorțită după 9 ore de condus și, așa dintr-o dată, mi-a trecut un gând: dacă trebuie să încetinesc acum, cum fac asta? Habar n-aveam. Mintea mea refuza să se gândească ce fac de obicei când încetinesc. Știam că trebuie să pun piciorul pe frână, dar nu-mi aminteam dacă mai trebuie să fac și altceva. Am încercat din mers să pun piciorul doar pe frână. Picioarele mi s-au împleticit pe pedale, mașina a frânat brusc. Clar, nu așa trebuie să fac. Dar cum altfel? Mintea mea refuza să-mi dea vreun indiciu. Încercam în minte să mă cert: conduci de 11 ani, ce naiba! Amintește-ți!
Eram așa de amorțită, că-mi amorțise și mintea se pare. Într-un final mi-am amintit.

Alteori, am momente de maximă luciditate. Simt și văd foarte clar. E ca și cum m-aș opri din viață pentru câteva momente și aș fi doar eu cu mine și viața mea. Nici măcar nu trebuie să privesc în jur. Știu exact cine sunt, cum e viața mea și ce contează pentru mine. Apoi, intru din nou în viața de zi cu zi și nu mai sunt la fel de prezentă.

Azi dimineață m-am trezit prezentă. După 2 săptămâni în care am fost mai tot timpul plecată, m-am întors acasă, acolo unde copiii m-au asaltat cu prezența lor.

Matei: -Mami, am fost într-o excursie…multe ore…

Maria: -Mami, am reușit să merg pe jos mult…

Matei: -Da, mami, foarte mult am mers…

Maria: -Mami, cred că mai mult decât mergi tu până la aeroport și înapoi…

Matei: -Mami!

Maria: -Matei, lasă-mă să-i zic și eu!

Mă uitam la ei cum fiecare încerca să se facă văzut, ascultat, să împărtășească cu mine o parte din ei. Și mi-am dat seama că, de fapt, asta e ceea ce încercăm să facem noi toți: să ne conectăm, să împărtășim cu ceilalți o parte din noi.

Mă gândeam azi la săptâmânile care au trecut.

Am fost la Alba Iulia, la unul dintre cele mai calde și primitoare târguri de cărți pentru copii. Ne-am cazat într-un loc cu oameni faini și prietenoși. M-am împrietenit cu o doamnă extrem de simpatică de la muzeu, după 3 zile vorbeam cu ea de zici că am fost cândva în aceeași clasă. Fetele care au organizat târgul? Ca niște raze puternice de soare într-o zi de octombrie.

Am fost apoi la București, la un alt târg de cărți. A fost cu siguranță cel mai frumos târg din capitală la care am participat până acum. Au avut clienți vechi care au venit special să mă vadă și oameni noi cu care m-am împrietenit dintr-o privire. Am stat la Anamaria, o tipă care acum mulți ani, să fie vreo 12 de atunci, m-a respins la un interviu la bancă. Apoi mi-a devenit clientă. Iar acum 2 ani, când m-am întâlnit cu ea în aeroport, la Cluj, mi-a zis așa într-o doară: dacă ai nevoie vreodată de un loc unde să stai în București, știi numărul meu. Îl știu prea bine acum. Și adresa ei, că e a 5-a oară când mă primește la ea. Și nu oricum. Mă așteaptă mereu cu o masă caldă plină de bunătăți.

Mâine plec la un alt târg, la Brașov. Acolo am o prietenă nebună. Nu glumesc. O știu de câțiva ani, comanda mereu cărți de la mine. Era și atunci un pic trăznită. Primul lucru care mă întreba când îmi scria să comande niște cărți, era: auzi, dar oare eu am plătit comanda dinainte? Habar n-aveam, nici nu conta. Îmi era atât de dragă, așa fără să o cunosc! Acum un an când am mers prima dată în Brașov, i-am scris că aș vrea să ne vedem. Cică: -Ai unde să stai? – Păi…acum îmi caut… – Păi nu mai căuta, că stai la mine. Și de atunci, nu îmi mai caut, că dacă nu stau la ea, îmi găsește ea unde să stau. Ca și acum. Mi-a plătit ea cazarea și o să stau la 3 minute de Piața Sfatului. V-am zis că e nebună, nu?

Printre toate astea, acasă, la Baia Mare, am oameni care, pur și simplu, îmi înseninează zilele.

Mă duc să îmi iau dresuri și un maieu (părea că vine frigul și no, eu-s bătrână și să nu mă tragă curentu’ pe la șale!). Mă duc la un singur magazin, că-mi place de tipa de acolo. Primul lucru când mă vede, vine și mă îmbrățișează: – Ce faci? Cum ești? Totul bine? Îi zâmbesc și îi spun că sunt tot pe drumuri. Îmi dă produsele și când să ies din magazin mă îmbrățișează din nou și îmi zice doar atât: – Ai grijă de tine!

În parc mă văd cu Roxi, e o prietenă veche de-a mea. Tocmai venisem de la Alba Iulia, obosită rău de pe drum. Stăm puțin împreună, iar apoi, seara, îmi scrie pe WhatsApp: – Ce frumoasă erai, azi! – Hai tu, eram așa de obosită! – Păi înseamnă că ești frumoasă și obosită!

Și ca și oamenii ăștia mai am o mulțime în jurul meu, oameni care îmi înseninează zilele, care îmi poartă de grijă, care îmi au grijă de copii atunci când eu nu pot.

De ce am scris în titlu că n-am nimic? Pentru că, chiar simt că nu am. Și nici nu am nevoie. Pentru că am oameni frumoși și luminoși la tot pasul. Îmi trebuie doar niște momente de luciditate să realizez cât am de fapt, și cât de bogată e viața mea!❤️

O ascult de puțin timp pe Beck Corlan, o voce care mi-a intrat la suflet din prima clipă!❤️

(Visited 73 times, 1 visits today)

Leave A Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *