Nu mi-au plăcut niciodată conflictele, de niciun fel. Probabil nu am știu să le fac față, așa că am ales mereu să mă feresc de ele. Nici acum nu cred că aș ști să gestionez unul. Adică oricât de tare m-ar jigni cineva, orice lucruri sau gesturi nepotrivite ar face în ceea ce mă privește, aș alege cu siguranță să mă îndepărtez decât să particip activ.

Cred că ține și de temperamentul meu, de firea mea, că-s eu așa o ardeleancă get-beget, foarte înceată la mânie, cum ar veni – până să ajung să mă supăr, îmi tot trece. 😊 Dar cred și că, pe parcusul anilor am înțeles și că atunci când arunci cu cuvinte urâte sau nepotrivite, și e valabil și pentru mine, tu, cel care arunci, o faci dintr-o lipsă, dintr-un minus, adică tu nu ești bine cu tine. Și e foarte greu ca atunci când tu însuți ești pe minus să poți să faci ceva pe plus.

De-a lungul timpului am avut puține conflicte, nesemnificative le-aș zice acum, dar la momentul acela, când au avut loc, m-au afectat foarte tare. Și ca tot omul, primul instinct a fost să mă apăr, să ies eu bine, și apoi chiar așa, dacă priveai doar din punctul meu de vedere, normal că eu aveam dreptate deplină. 😊 De ceva timp încoace reușesc să mă detașez de mine, de propria-mi persoană și să văd lucrurile și prin ochii celuilalt. Asta nu înseamnă că îi dau celuilalt dreptate, nu pot, că-s și eu în schemă😊, dar reușesc să nu mai fiu atât de încrâncenată și mai ales să privesc conflictul și cu mintea, nu doar prin prisma a ceea ce simt.

Mai mult, știți că eu am un prieten bun cu care mă sfătuiesc, și când vin la El să-i prezint un conflict, dintre mine și o altă persoană, adică cum ar veni un alt copil de-al lui, știu din start că nu o să îmi dea dreptate doar mie. 😊 Așa și încep : Știu că amândoi/amândouă suntem copiii tăi, deci relax, nu te pun să alegi, dar fă cumva să fiu eu un pic mai sus 😋 (glumesc,desigur) .

Ce-i spun de fapt e că știu că pentru El suntem la fel de importanți toți, și că nu-i cer să facă dreptate între noi, ci doar să mă ajute pe mine să-mi regăsesc pacea interioară, și unde e nevoie și eu nu-s în stare – să mă învețe iertarea. De ceva vreme, fac asta ca un exercițiu, chiar și cu conflicte mai vechi, uitate undeva într-un colț al sufletului meu. Dacă stau să mă gândesc, acum, azi, nu e nici o persoană din urmă sau mai actuală, la care atunci când mă gândesc, să mă ia cu fiori, și nu de îndrăgosteală, ci de respingere, ca și cum mintea ar vrea să o scoată din ecuație.

Știți ce liniște interioară îți dă asta? Și nu e despre cum să te întâlnești pe stradă cu persoana cu conflictul și să îi zâmbești politicos și să treci mai departe. Ci despre cum ajungi să te gândești la el/ea ca la cineva cu care ai avut cândva o ,,relație” (de prietenie, de colegialitate, de rudenie, de business, de căsnicie, de iubire, de ce-o fi) – chiar și așa conflictuală, din care tu ai ales să ieși pentru că nu te mai regăseai. Ai ales! Da, noi alegem să ieșim din conflict, nu o să iasă conflictul de unul singur. Să alegi să nu ieși, și toată viața ta de acum încolo să porți povara asta a neiertării, alegi cumva, inconștient, să cari în spate un om, poate 2, poate chiar mai mulți. Și nici măcar nu-i cari în spate, că-i cari în suflet!

Iertarea înseamnă eliberare, și oricât de tare ne-ar fi greșit cineva, atunci când iertăm, de fapt, ne eliberăm pe noi. Dacă vreți să faceți exerciții din astea, de iertare, nu uitați să începeți cu primul – cel mai important – să vă iertați pe voi, de tot ce ați făcut sau ați fi vrut să faceți și n-ați făcut!❤️