După douăzeci de ani

În ultimul timp mă întâlnesc tot mai des cu oameni care, atunci când mă văd, au o reacție de surprindere, ceva de genul:
– Heeei, n-am știut că scrii! zic ei.
– Heeei, nici eu n-am știut că scriu! le răspund eu.
Și cumva simt nevoia să mă scuz: Știi, eu n-am mai scris niciodată (ca și cum – te rog, ai milă de mine, nu zice ceva de rău, că și așa nu-s confortabilă cu asta).
Și tot gândindu-mă și căutând oarecum în trecut ceva legat de scris, mi-am amintit că, totuși, am mai scris cândva: aveam 17 ani, eram în clasa a XI-a, când am trecut ca și colectivitate printr-un moment nefericit – l-am pierdut pe dirigintele nostru, iar eu, în seara în care am aflat, m-am gândit să scriu o scrisoare de adio, din partea clasei. Mă văd și acum, la biroul meu din lemn de stejar, cum printre lacrimi, încercam să scriu ceva, iar dimineața am dus la școală bucata aceea de hârtie, cu gândurile mele, și le-am arătat-o colegilor mei.
Toată lumea a fost de acord să o citim în ziua înmormântării, doar că eu, clar, nu puteam să o citesc. Eu, de când mă știu, plâng din orice, de rup:
– plâng ori de câte ori se cântă imnul României la o competiție sportivă,
– la filme? – în liceu plângeam și la Dr. Quinn (da, știu, cum să plângi la Dr. Quinn? adică, chiar atât de tare mă dădea pe spate Sully, încât să vărs lacrimi de dor și amar?),
– când ascult melodii romantice? – Doamne, de mă vezi, ai senzația că am trăit o viață plină de drame sentimentale,
– plâng la nunți, în biserică, de îți vine să mori de mila mea, parcă sunt o fată nemăritată căreia i se mărită toate cunoștiințele și numai pe ea nu o mai cere nimeni.
Și revenind la scrisoarea mea de adio, am decis să o citească altcineva, o colegă și prietenă bună, care avea și are și acum, o voce minunată. Nini Cristina, draga de ea, a citit-o, și toată lumea a fost foarte impresionată și a felicitat-o pentru cuvintele frumoase.
În drum spre casa, se tot scuza față de mine, că nu a putut să le zic celor care o felicitau că, de fapt, nu ea a scris acea scrisoare de adio. Eu nu aveam nicio treabă cu asta, că doar nu era ca și cum concurasem pentru Ursulețul de Aur și-mi furase trofeul, era doar niște cuvinte acolo, nu mă gândisem niciun moment să mă lansez cu ele pe undeva.
Și revenind la prezent, îmi dau seama că, cu toții avem în noi, resurse nebănuite, neexploatate. Uneori le lăsăm deoparte ca si cum nu ne-ar aparține, alteori renunțăm la ele pe parcursul vieții. Sau se întîmplă să le regăsim, pur și simplu…după douăzeci de ani!
(Visited 66 times, 1 visits today)

Leave A Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *