Copiii noștri nu-s ai noștri

Mi-am dorit copii de când mă știu. Îmi plăceau la nebunie bebelușii încă de când eram mică. Când mă jucam cu păpușile le tratam ca și pe copiii mei, mă prefăceam că sunt bolnave, iar eu le îngrijeam, le dădeam ceai, le hrăneam, le plimbam, le spuneam povești și le puneam la culcare. Atunci părea ușor să crești copii. 🙂 Apoi, mare fiind, mă uitam cu ochii zâmbitori la toți copiii care treceau pe lângă mine împreună cu părinții lor și îmi ziceam în gând: cândva o să am și eu niște grăsunei din aștia pe care să-i drăgălesc!

După ce i-am avut eu pe ai mei, mi-am luat foarte în serios rolul de mamă. Poate prea în serios. Am citit mult, m-am informat, am întrebat, am ascultat păreri despre cum se și cresc, că până să-i ai pare floare la ureche! Abia când sunt acolo zi de zi, noapte de noapte🙂 lucrurile se complică.

Nu-i ușor să crești copii! Deloc! Poate e cea mai mare provocare a ta ca adult (care, dacă e să fim sinceri, ești și tu tot un soi de copil, dar puțin mai mare). Când sunt foarte mici, și nu dorm, și plâng din senin, și vor numai în brațe, marea provocare e categoric somnul: sau mai bine zis cum să reziști fără să dormi!🙂 Apoi încep să doarmă, să nu mai vrea atât în brațe, și încetează chiar și să plângă din senin – acum urlă de-a dreptul!😁iar marea provocare e cum să rămâi calm în timp ce-ți repeți în gând zilnic de zeci de ori: e doar o etapă și o să treacă!

Cu fiecare etapă o altă provocare te așteaptă. Da, copiii ăștia zici că s-au născut să te enerveze pe tine adultul care, până să-i ai, erai ok. Cel puțin așa credeai.😁 La muncă erai apreciat, îți păstrai calmul în situații de maximă tensiune, făceai calcule clare înainte să acționezi (și acum faci: calculezi rapid cam cât timp ar mai trebui să doarmă copilul din dotare, ca să poți să intri repede repede la un duș – primul de altfel din ultimele zile).

Dincolo de oboseală maximă și nesomn și nervi întinși la maxim, cred că cea mai mare provocare e să reușești să te detașezi de propriul copil, să nu-l mai vezi ca pe o continuare a ta, să nu-i stai nici în spate, nici în față, nici să nu-l privești de sus, nici de jos încercând să fii mereu la dispoziția lui, ci să-i stai doar alături.

Și cum faci asta? Păi nu era vorba aia că-ți faci copii ca să ai cine să-ți dea o cană de apă când vei fi bătrân? Păi nu știu întotdeauna părinții ce e mai bine pentru copiii lor – uneori inclusiv pe cine să-și aleagă pentru a-și petrece toată viața? Nu e firesc ca și părinții să se mândrească cu realizările copiilor lor? Sau mai era aia cu: cât timp stai în casa mea faci cum zic eu, apoi n-ai decât să faci cum vrei!

Eu cresc 2 copii foarte diferiți, o Maria foarte ușor de crescut și un Matei care e o provocare continuă, dar care are o înțelepciune care pe mine mă fascinează. E ca o carte deschisă – o carte de parenting, desigur. Îmi spune în față fără nicio menajare lucruri pe care sincer nu tare doresc să le aud. 🙂 Eu mereu îi spun cum văd eu lucrurile, iar el îmi dă câte o replică așa inocentă, dar foarte profundă.

-Mami, tu ai viața ta, eu o am pe a mea, tu vezi lucrurile prin ochii tăi, eu prin ai mei. Tu ai trăit deja o parte din viața ta, lasă-mă să mi-o trăiesc și eu pe a mea, așa cum simt. Dacă o să greșesc, o să fie problema mea, nu a ta.

-Dar măcar ascultă ce zic, insist eu.

-Eu ascult, dar tu, tu asculți ce zic eu?

-😯.

Eu știu că, copiii nu sunt o continuare a noastră, că au personalitatea lor, individualitatea lor. Știu și că nu controlul e soluția, ci relația pe care o dezvolți cu copilul. Nu i-am făcut nici ca să îmi fie mie alături când voi fi eu bătrână. Știu și că realizările lor sunt doar ale lor, și nu o să cer nimănui vreo medalie de mamă pe care apoi să mi-o pun la gât. Da, le vreau binele, dar asta nu va însemna că am dreptul să mă bag în vreun fel în viața lor. Știu toate astea, și totuși… parcă dacă nu îmi dau eu cu părerea în toate…nu-s mamă🙂.

Mă întreb uneori cum au știut părinții mei să ne crească așa de liberi, de independenți, fără nicio carte de parenting. Nu ne-au controlat, nu ne-au verificat ce facem, unde mergem (când au venit ai mei în curtea liceului, în clasa a X-cea, pentru prima oară, m-am panicat, am crezut că a pățit cineva ceva, însă ei doar îmi aduseseră un covrig și voiau să vadă unde învăț – bine, desigur😜), n-am fost niciodată în relații conflictuale cu ei (și no, am fost și eu adolescentă, cândva…demult tare ce-i drept😁), nu s-au băgat în nicio decizie de-a noastră, dar cumva i-am simțit mereu aproape.

Copiii noștri nu-s ai noștri…sunt ai lor, în totalitate. Noi, ca părinți, luăm lecții zilnice de cum să crești copii…fix de la ei. Ei știu să crească, știu de mici ce vor, cum se simt, ce le place, cu cine le place să-și petreacă timpul, doar că mulți dintre noi vrem să credem că noi, adulții, știm tot timpul mai bine decât ei. Uneori nu vrem să-și piardă timpul (nu luăm în calcul că timpul e al lor, nu al nostru), nu vrem deloc să sufere (oare cum devin oamenii mai puternici dacă nu atunci când trec prin greutăți?), alteori facem alegeri în locul lor (ignorându-le și totodată nesocotindu-le puterea și responsabilitatea unei decizii). O facem mereu din grijă și multă dragoste. Și ei ne răspund cu aceeași dragoste și ne fac pe plac.

Doar că viața lor e despre ei, nu despre noi! Noi ar trebui să stăm mai mult ca antrenorii, pe marginea terenului și să dăm doar indicații din când în când, în niciun caz să intrăm pe teren sau mai rău – să vrem să jucăm în locul lor!

E greu de pe margine, nu? 🙂

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

(Visited 709 times, 1 visits today)

Leave A Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *