Ce facem cu fricile noastre?

Ieri a trebuit să răspund la o întrebare :

– De ce ți-e frică? Primul lucru care-ți vine în minte.

Nu mi-a venit nimic în minte, nici așa pe loc, nici după ce am stat puțin să mă gândesc. Și asta nu pentru că aș fi vreo neînfricată, ci poate pentru că știu că oricum eu nu dețin niciun control.

Înainte de Matei am pierdut o sarcină, mică ce-i drept, dar a fost o pierdere, și nici acum nu știu cauza. Mi-a trebuit un timp să trec peste, a fost o perioadă în care am făcut zeci de prăjituri, pe care le coceam seara/noaptea și apoi le duceam dimineața colegilor mei de la bancă 🙂 – acesta a fost modul meu de a acoperi golul acela pe care-l simțeam în fiecare zi.

Când Matei era la mine în burtă (în primele luni de sarcină), la un test pe care mi l-am făcut, mi-a ieșit ceva foarte aiurea, părea că copilul are ceva la cap sau că nu i se închisese coloana. Toată sarcina cu el am fost foarte stresată, desigur. Apoi s-a născut sănătos, dar eu parcă tot așteptam să i se întâmple ceva, trăiam cu frica aia că ceva tot trebuie să aibă. Apoi cu cât a crescut, și a apărut și Maria, a crescut și numărul fricilor: dacă li se întâmplă ceva, dacă mi se întâmplă mie ceva, cine va avea grijă de ei, etc . Ca să vă închipuiți cam cât de stresată eram de asta, când am plecat prima dată de lângă ei 4 zile, la Londra, singurul meu moment când în sfârșit m-am relaxat a fost atunci când am aterizat la Cluj, după cele 4 zile, în care eu cică mă dusesem în vacanță să mă relaxez. În metrou, în aeroport, în mulțime vedeam numai posibili teroriști, și mă așteptam din moment în moment să pună cineva o bombă undeva, și-mi imaginam cum copiii mei vor rămâne singuri. Da, știu, eram nebună – puțin spus, eram nebună rău!

Cu fricile de genul ăsta și cu multe altele am făcut de ceva timp pace. Am un prieten bun cu care vorbesc zilnic, și fără jenă, când îl caut îi aduc și toate neliniștile mele.

– Hei.

– Hei și ție.

-Iar eu.

-Iar tu.

-Iar nu-s bine.

-Iar nu ești bine.

-Mă imiți cumva?

-Te imitam cumva? 🙂

– Ai noroc că mi-ești simpatic.

-Da, mare noroc pe mine.

-Acum serios. Mă vezi, nu?

-Da, te văd…

-Și ce vezi?

-Că te îngrijorezi…degeaba.

-Cum degeaba?

-Păi, nu vezi ce faci zilnic cu mintea ta?

-Ce fac?

-O pui să se uite la tot felul de filme, zilnic alte și alte scenarii…tu te gândești vreodată la ea? Crezi că ei îi face bine să tot joace în filme dintr-astea de acțiune, în care, pe când crede că a învățat cât de cât scenariul, tu deja i-l schimbi. Și mai rău e că-ți amărăști sufletul.

-Da, ai dreptate, chiar asta fac, de asta am venit la tine, să mă ajuți să fac curat între gândurile astea care nu mă lasă uneori nici să respir, și care mă împovărează.

-Și ce-ți spun eu mereu?

-Când nu voi vedea, Tu mă vei conduce
Când nu voi auzi, Tu îmi vei arăta drumul
Când nu voi putea sta în picioare, Tu mă vei purta
Când mă voi pierde, Tu mă vei găsi
Când voi fi slabă, Tu vei fi puternic…

-Așa va fi!

-Amin! 🙂 (așa să fie)

 

(Visited 540 times, 1 visits today)

Leave A Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *